Arborii sunt legați intim de sufletele noastre, și ne inspiră în multe moduri, chiar și după ce nu mai sunt vii ❤🌳❤. Ne-o arată Andrei Maftei, încă odată, în grupul nostru Codrii Iașilor – cunoaștem, prețuim, păstrăm. Mulțumim!
STEJARUL
Îți amintești când îți spuneam
Că stejarii mor în picioare?
Pe dealul de lângă casa bunicului
Era un stejar de o mie de ani.
Despre el mi-a povestit un bătrân
Albit de ninsoare,
La foc, într-o seară,
Lângă stâna unor ciobani.
Se spune că demult,
De una dintre crengile stejarului
S-a spânzurat un lăutar din satul vecin.
Iubise o copilă ce se jucase cu dragostea lui.
Copila, după unii, nu avea nicio vină.
Un blestem sau un demon
Îi picurau în sânge venin
Și-un ocean de durere în ochii căprui.
Ce a fost între ei, nimeni nu știe…
Într-o seară l-au găsit atârnat
Cu un corb pe umărul stâng.
De atunci când vântul trecea printre ramuri,
Un cântec ciudat păreau că frunzele plâng.
Peste ani, războiul arase tot dealul..
Tranșee cicatrizate de ploi,
Odihneau umbrele soldaților
Răstigniți pe patul de armă.
Obuzele au căzut și le-au șters…
Schilodit, a rămas în picioare
Numai stejarul,
Cu brațele lui întinse spre univers.
Acum zece ani, cerul s-a înnegurat a furtună…
Era pe la ceasul al doilea al după-amiezii,
Când s-a făcut noapte,
De parcă toți norii s-au adunat împreună.
Vântul a urlat deodată,
Și prăvălit peste vale
A zburat țiglele caselor ca pe niște petale.
Se spune că ar fi aruncat până departe
O căruță și-un cal…
Tot focul din iad a crăpat cerul,
Și într-un tunet ce s-a auzit până departe,
A mușcat din stejarul de sus, de pe deal.
A ars în noaptea aceea fără de lună
Înroșind orizontul,
De parcă soarele a uitat să apună.
Nu l-au tăiat. Spuneau că ar fi blestemat.
Că lemnul lui nu e bun
Pentru cruci la morminte,
Iar pentru foc, nimeni nu l-ar arde în casă…
Că poartă în el demoni, rătăciri și ispite.
Nu e bun nici pentru lemnele porții;
Până și atingerea lui ar fi un păcat.
Stă și acum, între cer și pământ,
Acolo pe deal, ca un candelabru al morții.
