Taina Stejarului Secular de la Miroslava 🌳🌳🌳, frumoasă poveste împărtășită cu noi de Andrei Maftei via Codrii Iașilor – cunoaștem, prețuim, păstrăm, căruia îi mulțumim și pe această cale pentru stropul de poezie cu care colorează dragostea pentru arbori. #arboriremarcabiliiasi
“În vecinătatea sud-vestică a Iașului, pe o colină a Miroslavei, de pe care se poate vedea ca dintr-un amfiteatru o parte a orașului, se află podgoria fermei ”Stejarul Secular”. Sătenii mai numesc acel loc ”Ferma Catolică”.
Puțini dintre ei știu că numele fermei este dat de un stejar secular, încărunțit de vămile timpului, martor al vremelnicei noastre treceri prin viață. O asemenea poveste a fost scrisă de anotimpuri uitate, în ridurile scoarței bătrânului stejar:
Era vara anului 1938. Proaspăt hirotonit preot al Bisericii Catolice, Herman Sebastian, pe jumătate austriac, pe jumătate român, făcuse jurământul de celibat la Salzburg. Austria fusese anexată de curând Marelui Reich, și proaspătul preot, oponent al nazismului, cere să plece într-o misiune în România.
Primele zile ale lui august, îl găsesc pe Sebastian la Iași. Umbra bătrânului stejar de la Miroslava, era sanctuarul unde tânărul preot găsea acea pace divină ce îi învăluia meditația, departe de o lume în agonie.
Pe la ceasul al patrulea al dupăamiezii, a venit îngerul… Și îngerul avea părul bălai, strâns într-o coroniță de flori, o rochie albă ca puful de lebădă, și ochii… Vai, ochii, două smaralde în apele mării! Era Lia, nepoata Olgăi Sturdza – prințesa care înființase Școala Agricolă în conacul său, învecinat cu ferma catolică. Cu toate că Școala Agricolă avea un parc impresionant, Lia prefera de multe ori să contemple vechiul Târg al Iașilor, de sub umbra catifelată a stejarului secular.
A fost ceva, ca o fulgerare a simțurilor. Nimeni nu știe ce, și cum și-au vorbit prima oară, dar a fost ca și cum s-ar fi regăsit peste timp, două suflete despărțite de moarte.
Martor al întâlnirilor lor, a fost stejarul. Frunzele au căzut și au renăscut pe mlădițe mai tinere, anotimpurile se roteau peste scoarța lui, lăsând șanțuri adânci. Europa se cutremura sfârtecată sub șenilele tancurilor. Umbra războiului se apropia tot mai mult de acel mic Eden al celor doi iubiți.
Dar nu umbra războiului avea să le întunece viața, ci oamenii… Lumea începuse să clevetească.
Un filfizon îmbogățit peste noapte, din tot felul de afaceri murdare, pusese de mult timp ochii pe Lia. Un mariaj cu nepoata lui Sturdza i-ar fi venit mănușă. Avea nevoie de un nume nou, curat ca o schimbare la faţă, care să-l propulseze spre înalta societate. Dar părințelul îi cam încurcase socotelile, așa că alimentase curiozitatea unora, cu tot felul de bârfe. Acest personaj meschin pare să-i fi fost model lui Alecsandri când a scris: ” Voi de ciudă, voi de ură Stați cobind acum sub șură, Clevetind cu pizmuire A porumbilor iubire. ”
Pentru a se feri de ochii indiscreți, Lia și Sebastian au găsit o cale de a-și trimite scrisorile sau bilețelele. O pasăre făcuse o mică scorbură în stejar, într-un loc mai puțin vizibil. Acolo era tainița lor.
După intrarea rușilor în Iași, Iorgu, ticălosul pretendent la mâna Liei, a tras niște chiolhanuri cu un colonel bolșevic mare amator de ”țuica i româncuța hazeaica” Printre damfuri de vodcă și pupături tovărășești i-a șoptit la ureche colonelului rus, că preoțelul de la ferma catolică este spion german. Rușii l-au ridicat într-o dimineață pe Sebastian. Știrea a căzut cu grea lovitură peste sufletul Liei. Durerea pricinuită de veste i-a întunecat viața. Și totuși, spera că într-o zi, Sebastian se va întoarce. Îi mai scria, lăsându-i la locul știut, gândurile și frământările sale. Dar o boală necruțătoare își făcuse cuib în trupul ei plăpând.
Stejarul înverzise în strai nou, de primăvară. Lia, a cerut unei fete de casă, să o ducă acolo. Simțea că e pentru ultima oară. Nu a fost în stare să pună scrisoarea în locul tăinuit, așa că a rugat-o pe fată să o facă, sub jurământ de moarte, că va păstra secretul. Fata nu a spus nimănui nimic, înfricoșată și de trecerea tragică și prematură a Liei în lumea umbrelor.
Dar cineva a văzut trimiterea acelui ultim mesaj… Ticălosul de Iorgu le-a urmărit, și a dibuit mica scorbură în care erau scrisorile. Atunci mintea lui înveninată a ticluit un plan diabolic: A luat o grenadă, și a așezt-o în scorbură, cu siguranța scoasă, pe mâner, în așa fel încât dacă cineva ar fi atins-o, să explodeze. Acel ”cineva” era în mintea întunecată a lui Iorgu, Sebastian.
Sebastian nu s-a mai întors. Stejarul a închis ca pe o rană, mica scorbură.
Nimeni nu mai știe unde a fost. Despre grenadă ar fi vorbit Iorgu odată la băutură…
Acum, dacă îmbrățișezi stejarul și-ți lipești urechea de el, poți auzi cuvinte rostogolite ca un plâns, un scâncet venit din adâncul Timpului.”
